Comunicarea - ceva mai presus de puterea mea de intelegere

Pasea grabita pe impunatoarele holuri ale scolii. Incerca sa-si faca loc printre strainii ce parca o priveau si cu toata puterea fiintei lor incercau sa-si dea seama ce e cu ea. Dar ei nu-i pasa. De nimic in jurul ei, de zgomotul asurzitor al pantofilor al caror ecou plutea apasator in aer, de sudoarea de pe-a sa frunte sau de emotiile ce-i alimentau palpitatiile in drumul lor spre infinit. El o chema intr-un mod ciudat. Dincolo de ratiunea umana si de puterea de intelegere a ei, ceva o facea sa fie nelinistita si intr-un straniu mod incerca s-o atraga intr-o anumita parte pe care nu o frecventa prea des. Poate era doar imaginatia ei, sau poate era ceva real... ii simtea parfumul pretutindeni. Parfumul de care se indragostise, acelasi de care alesese sa se si desparta intr-un final, mai mult sau mai putin cu voia ei, acum ii alerga prin vene. Nu se putea concentra si singurul lucru pe care il credea cu tot dinadinsul in acel straniu moment era ca il vrea langa ea. Nu mai tarziu sau pentru totdeauna. Il vroia ATUNCI. Simtea ca daca nu isi va potoli acea sete nebuneasca de el, va fi o umbra mult timp de atunci incolo. Dar desi secundele se scurgeau infiorator de greu, minutele pareau ca au pierdut de mult traiectoria pe care urmau sa paseasca iar orele nu mai aveau de gand sa-si faca prezenta, ea era tot in acel spatiu infernal, unde peretii ce le-au ascultat vorbele si le-au simtit candva bataile inimilor o apasau din ce in ce mai tare. Parca o priveau si ii sopteau: "ti-ai jucat rolul, acum pleaca! nu mai e loc pentru tine, acum, aici. " Dar ea continua sa-si doreasca cu toata puterea fiintei ei. Ce anume? Ceva inexplicabil, inutil, stupid. Ceva ce niciodata nu va mai putea obtine.