Comunicarea - ceva mai presus de puterea mea de intelegere

Pasea grabita pe impunatoarele holuri ale scolii. Incerca sa-si faca loc printre strainii ce parca o priveau si cu toata puterea fiintei lor incercau sa-si dea seama ce e cu ea. Dar ei nu-i pasa. De nimic in jurul ei, de zgomotul asurzitor al pantofilor al caror ecou plutea apasator in aer, de sudoarea de pe-a sa frunte sau de emotiile ce-i alimentau palpitatiile in drumul lor spre infinit. El o chema intr-un mod ciudat. Dincolo de ratiunea umana si de puterea de intelegere a ei, ceva o facea sa fie nelinistita si intr-un straniu mod incerca s-o atraga intr-o anumita parte pe care nu o frecventa prea des. Poate era doar imaginatia ei, sau poate era ceva real... ii simtea parfumul pretutindeni. Parfumul de care se indragostise, acelasi de care alesese sa se si desparta intr-un final, mai mult sau mai putin cu voia ei, acum ii alerga prin vene. Nu se putea concentra si singurul lucru pe care il credea cu tot dinadinsul in acel straniu moment era ca il vrea langa ea. Nu mai tarziu sau pentru totdeauna. Il vroia ATUNCI. Simtea ca daca nu isi va potoli acea sete nebuneasca de el, va fi o umbra mult timp de atunci incolo. Dar desi secundele se scurgeau infiorator de greu, minutele pareau ca au pierdut de mult traiectoria pe care urmau sa paseasca iar orele nu mai aveau de gand sa-si faca prezenta, ea era tot in acel spatiu infernal, unde peretii ce le-au ascultat vorbele si le-au simtit candva bataile inimilor o apasau din ce in ce mai tare. Parca o priveau si ii sopteau: "ti-ai jucat rolul, acum pleaca! nu mai e loc pentru tine, acum, aici. " Dar ea continua sa-si doreasca cu toata puterea fiintei ei. Ce anume? Ceva inexplicabil, inutil, stupid. Ceva ce niciodata nu va mai putea obtine.

E incredibil, e fenomenal. Doamne cat de multe simturi si puternice amintiri iti poate trezi o simpla alerta de mesaj... [hehe! :)]

astazi sunt blank. pe dinauntru. n-am status. n-am chef. nu mai am rabdare cu mine. mi-e teama de ziua de maine si de urmatoarele, cine stie cate, ce-i vor urma. nu mai vreau. si pentru prima data inchid post-ul fara smile-ul de rigoare. pentru ca nu-mi mai pasa. chiar NU.

[Ti-am spus ca tin enorm de mult la tine si n-am mintit!... mi-am lasat orgoliul deoparte pentru cateva secunde insa n-am sa regret vreodata...]

Un prieten bun imi spunea candva: "prostii... iubirea nu exista, scumpa mea!". In momentele acelea as fi dat orice pentru a avea cum sa-i demonstrez ca nu are dreptate! L-as fi jignit, l-as fi injosit... orice in schimbul retragerii acestor cuvinte pe care le credeam totalmente false. Dar destinul a vrut sa imi arate inca o data aripa maretiei sale si... mi te-a adus pe tine.

Un zambet.inocenta. O atingere timida a obrajilor nostri.magie. O imbratisare.pasiune.

HAHA!

Un aspect important al acestei ecuatii nu a fost luat in calcul. Pasiunea nu este egala cu dragostea!. Nu le poti pune intr-o scadere de termeni dupa care sa introduci un egal si sa rezulte multimea vida. E inutil, e aberant... dar oare stiam lucrul asta cand m-am lasat mintita de valul ce-mi cazuse pe ochi si parca nu ma mai lasa sa ating cu piciorele planul terestru?

Asta scriam, am scris, am lasat neterminat sau cum vrei sa numesti acea actiune, in dimineata dinaintea furtunii. Acum s-a stins totul. Stiu, dureros de repede intervine nepasarea si nu mai pot continua decat adaugand o afirmatie. O afirmatie in spatele careia se afla motivul pentru care nu sunt sigura ca iubirea este ceva "palpabil". Termenul acesta care deja este stresant in incercarea de a-l tot repeta este ceva ideal, dureaza o vesnicie. Vesnicia nu exista, iar idealul stim cu totii ca nu poate fi atins. E argumentul cel mai bun pe care bunul meu prieten nu l-a avut la indemana la momentul potrivit. :). Nu-mi pasa ca poate nu ma credeti, e o parere pe care cu aproximativ 99% siguranta in voce o rostesc si nu cred ca mi-o va putea schimba cineva vreodata. Acum mai ramane de vazut de cate ori imi va fi dat sa incerc sa contrazic ceea ce scriu azi, acum, aici. :)